Maraton Apuseni a fost, este și va fi un concurs la care voi participa cu drag. Mă atrag acele căsuțe aruncate pe dealuri, apa cristalină, pășunile înverzite. Acolo totul este plin de viață… Totul este verde.

Nimic grav

Cu o săptămână înainte am căpătat o mică întindere la șoldul stâng. Nimic grav, doar că mă ținea și la mers. Am făcut 3 zile pauză de la alergat și am băgat doar stretching, abdomene și alte exerciții ce se pot face pe un izopren întins în iarba din parc.

Vineri am plecat spre Băișoara cu bucurie în suflet și dorintă de alergare. Dar o parte de 0,001% din mine avea o teama, o reținere. În sufletul meu plin de bucurie, undeva într-un colț, se ghemuia teama… teama de a nu mă lua durerea în timpul concursului.

Ultima rază de soare se lupta cu prima fărâmă de întuneric încercând să mai păstreze puțină lumină pentru a instala corturile.  Terminăm cu amenajarea iubitului nostru cort și ne îndreptăm spre Skiland pentru a ridica kiturile.

START

Cătălina își dorea să alerge așa că i-am povestit atât de frumos despre Apuseni și acele locuri magice încât vineri seara avea în mână un kit de la proba de semimaraton… și nu era furat.

Ziua de sâmbătă, ziua cursei, a început cu un cer senin și un soare de Mai ce abia aștepta  să scoată toată sarea din noi. Salut lumea la start și mă așez frumos în spatele porții de start. START… se pleacă destul de tare. Îmi păstrez ritmul și ușor, ușor încep să mă încălzesc și să accelerez.

Ajung la primul post de hidratare, beau ceva apă și îi dau la vale. Pfoaiii cât de tare e potecuța aia. Mă simțeam bine așa că am dat drumu la picioare. Urmează o coborâre mai tehnică prin pădure și îmi aduc aminte de șold și de faptul că nu vreau să îl trezesc și să înceapă să plângă.

No pain , no gain

În postul doi mănânc ceva banane și portocale apoi îi dau la vale. Mă simțeam bine și încercam să păstrez energia până pe final. Mă bucur de peisaje, de verdele crud, mă încarc cu energia locurilor și a sătenilor ce ne încurajau. Dar un scâncet mă trezește din visare și simt o mică durere la șoldul cu pricina. “Eeee, fără durere  nu există plăcere” îmi spun încercând să ignor plânsul pruncului răsfățat.

Dar o coborâre în viteză mă face să realizez cine e șefu’ și îmi dau seama că șocurile nu îi pică tocmai bine. Nu mai stau pe gânduri și reduc viteza. Urcările mergeau bine dar coborârile mai tehnice mă făceau să strâng din dinți și uneori să o dau la pas.

Monologul

Ajung în postul dinaintea celei  mai grele urcări din concurs și mă alimentez bine, mă spăl puțin de sare și îi dau la deal. Urcarea este lungă, ritmul bun și gândurile multe. Derulez în cap calendarul anului 2017 și văd că toate weekend-urile sunt pline, fie cu ture fie cu concursuri. Prea multe, prea lungi și fără timp de recuperare. Cum nu era nimeni în preajma mea, vorbesc cu voce tare și mă cert.

Principiile sunt bune în viață. Te ajută să păstrezi un echilibru, să te oprești la timp. Să te asculți pe tine și să pleci urechea la sfaturile prietenilor. “Gata, nu mai merg la UltraBug” am spus cu voce tare ca să audă și pădurea și să fie martor la afirmația mea. “Merg voluntar la Propark”.

Ultra-Bug, ne vedem in 2018 🙂

Îmi doream mult să ajung la UltraBug. Auzisem povești interesante despre acele locuri pline de vrajă și frumos. Dar decizia era luată… Un copac trosnește ușor încercând să îmi aducă aminte că a fost de față când am luat decizia. Ajung în penultimul post și o stare de pace mă cuprinde. Nu mai am nici un regret, zâmbetul  mi-a revenit și deja mă gândeam ce fericită va fi Cătălina când va afla că voi merge cu ea la Propark.

Ultimii kilometri au fost destul de lejeri dar durerea persistă devenind enervantă. Ultimi kilometri de forestier i-am alergat și am ajuns la finish în 5h:18 min. Aveam dureri și cu greu reușeam să zâmbesc oamenilor de la finish. Dar o vad cum vine spre mine și îmi pune medalia de gât apoi mă îmbrățișează cu drag… așa plin de sare și împuțit cum eram. Apoi cu zâmbetul pe buze începe să îmi povesteasca cât de faină a fost cursa ei și că i-a plăcut la nebunie. Sărea pe lângă mine și era atât de frumoasă încât am uitat instat de durere. Mă uitam cât de fericită era și când mai făcea pauză strecuram câte un: “Bravo, sunt mândru de tine”, “Felicitări, draga mea”

În perioada 1-4 iunie am fost voluntar la Propark și mi-a plăcut foarte mult. Dar asta este o altă poveste 🙂

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *