Buila – Vânturarița

Merg de ani buni pe munte, dar înca nu ajunsesem în Buila – Vânturarița, cel mai mic parc național de la noi din țară. Situat în sudul munților Căpățânii, acest munte are multe povești încă nescrise, ce se ascund sub stâncile de calcar. Sunt puțini cei ce ajung să descopere acest munte. Situat la kilometri buni de primul oraș si de drumurile asfaltate, Buila – Vânturarița este un munte izolat, unde cu greu poți ajunge fără mașină.

Cătălina mai fusese o singură dată în Buila, dar i-a plăcut atât demult încât și-a dorit să ajungă iar acolo. Cum mai era doar o săptămână până la minivacanța de Paște si noi încă nu știam pe unde să colindăm, Cătălina vine cu o ideea: “Dar ce ai spune dacă mergem în Buila? E foarte fain!”. Îmi zâmbește și vedeam în ochii ei acea strălucire pe care o au doar oamenii ce iubesc frumosul și natura. Imediat ma pun pe căutat jurnale, hărți și împreună facem planul pentru 3 zile în Buila – Vânturarița.

Vineri plecăm la ora 08:00 din Brașov și, după o mica (zice Cătălina) oprire în Kaufland, pornim spre Valea Oltului. Din satul Bărbătești intrăm pe un drum forestier și mergem până la o gospodărie frumos amenajată, unde lăsăm mașina. Erau orele 15 când am plecat de la mașină, dar cum planul era să dormim în refugiul din Curmătura Builei, aveam timp berechet.

Mănăstirea Pătrunsa

Începem cu o urcare susținută și ușor, ușor intrăm în inima pădurii, auzind doar păsărelele ce mulțumeau pentru acea zi minunată. Ajungem la Mănăstirea Pătrunsa, înconjurată de o mică așezare de călugări. Fiecare gospodărie era îngrijită și totul era așezat la locul lui, într-o ordine perfectă. Am zăbovit puțin pe un deal, deasupra sătucului, admirând pomii înfloriți și natura vie.

Ne bazam pe apa din Curmătura Builei, citisem că sunt două izvoare mai jos de refugiu, asa că am plecat de la mașină doar cu strictul necesar pentru urcarea până la refugiu. Când am ajuns la izvoare, surpriză! Amândouă erau secate iar noi mai aveam 500ml de apă pentru băut, făcut mâncare și luat a doua zi pe creastă! Dar nu e panică, întotdeauna se găsește o soluție.

Refugiul Curmătura Builei

Ajunși la refugiu, lăsăm bagajele și încercăm să căutăm ceva apă. Gasim doar câteva petice de zapadă murdară și deja mă vedeam cum voi pescui gunoaiele din zăpada topită. Merg la stâna din apropiere să caut ceva apă dar nu găsesc decât o bucată de tablă veche prinsă în gardul țarcului. Cum să topim zapada fără sa stricăm prea tare mica oală de primus și fără să consumăm tot gazul pe care il aveam in butelie (calculat să ajungă pentru gătit, nu și pentru topit zăpada)? Un mic foc în vatra deja existentă și o tablă deasupra.

Mă apuc să tai tabla (era prea mare) și nu după mult timp un foc prinde viață. Deasupra lui, ca pe un aragaz, două conserve de fasole și un castron cu zăpadă ne asigură că apa și hrana nu vor lipsi. Să nu mai zic de ceapa tăiată frumos și curățată, găsită pe masă într-o folie de plastic, și care a completat de minune festinul!  Vântul bătea destul de tare dar focul nostru era păzit de tablă. Însă nu și castronul cu zăpada topită, care a adunat în el toată cenușa pe care vântul nemilos o ridica în aer, lăsând-o apoi să cadă în provizia noastră de apă. Am ales cât am putut din pojghița neagră,  apoi am gustat apa. M-am strâmbat puțin dar nu aveam ce face, măcar pentru acea seară trebuia să bem apa cu gust de afumătură și să ne hidratăm.

Cea mai bună apă!

Noaptea a fost perfecta, cu acea liniște ce o găsești doar pe munte si acel somn dulce și odihnitor. Dimineața, cu un cer perfect senin și un soare care se pregătea să ardă, am reconfigurat puțin traseul. Nu aveam cum să mergem toată creasta doar cu apa aia, puțină și rea la gust,  așa că am decis să coborâm pe partea cealaltă a muntelui, să dăm ocol crestei și să căutăm un izvor, apoi vedem noi dacă și pe unde urcăm înapoi spre creastă. Cu părere de rău, îi dăm la vale pe punct galben și curând ne intersectăm cu triunghiul rosu, ce merge spre cabana Cheia. Însă la intersecție găsim un izvor și ne bucurăm de gustul apei reci și impecabil de curată.

Continuăm pe tringhiul rosu cu gândul să urcăm în creastă pe un vâlcel ce apărea pe hartă, un vechi traseu marcat cu triunghi albastru. Vâlcelul însă nu arăta prea bine: era total în umbră, avea zăpadă cu siguranță tare, iar noi nu eram pregătiți cu colțari, aveam doar piolet. În timp ce mergeam pe potecă, mă tot uitam de un vâlcel mai sigur, cu acces în creastă. Îmi sare în ochi o mică potecă ce se abate brusc în sus de la cea principală și intrăm pe ea. Ieșim într-o poiană și văd vârful Vânturarița în dreapta. Un mic vâlcel se zărește printre jnepeni,  așa că pornim într-acolo, pe o pantă abruptă, cu speranța și entuziasmul că vom putea ajunge în creasta abruptă pe această cale. Mi se pare că văd un punct albastru pe copacul din față. Se pare că este un vechi traseu abandonat, marcat cândva cu punct albastru. Un singur marcaj am găsit,  foarte șters, dar vâlcelul ce îl zărisem pornind din pădurea de jnepeni avea o potecă aproape invizibilă și câteva cioate de jnepeni care mai păstrau urme de tăiere,  demonstrându-ne ca demult pe aici era o potecă.

După lupte îndelungate cu jnepenii, ajungem în creastă

După lupte îndelungate cu jnepenii, ajungem în sfârșit în creastă și pornim pe punctul roșu spre Curmătura Oale. Până la Vârful Viforeanu (sau Vânturarița II), am mers pe marcajul ăsta, apoi s-a schimbat brusc și am început să mergem pe bandă roșie… Nu știam nimic de vreun marcaj nou pe creastă, în schimb știam că vom bălăuri uneori, pentru că marcajul, punct rosu, este foarte rar și vechi .

Spre cabana Cheia

Ajunși în Curmătura Oale luăm o mică gustare și pornim, pe punct galben, spre Curmătura Comarnice apoi urmăm banda albastră/triunghi rosu până la cabana Cheia, unde suntem primiți cu zâmbete, voie bună și o cameră caldă în care să ne odihnim.

Dimineața zilei de Paște ne întâmpină cu o ploaie măruntă dar ne punem pelerinele și pornim spre Brâna Caprelor. Sunt porțiuni destul de expuse unde trebuie să mergi cu grijă și atenție, dar pentru frumusețea acelei poteci merită încercat acest traseu. Ajungem la Schitul Pahomie și de acolo ținem marcaj cruce roșie până la Mănăstirea Pătrunsa . Unul din călugări ne cheamă la masă, probabil știa că nu refuzăm asemenea invitații. Salată boeuf, ouă roșii, pește, cozonac… Pfoaii de capul meu, mâncam cu două mâini și cu siguranță nu ar mai fi stricat două. Am mulțumit pentru masă și am plecat spre mașină apoi pe lungul drum spre casă.

Mi-a plăcut acest munte și cu siguranță am să revin. Cătălina a venit cu ideea de a merge în Buila și acum se mândrește cu faptul că ea “m-a dus in Buila”. Recunosc:  dacă nu insista așa mult să mergem, poate nu reușeam să descopăr acest colț de rai prea curând.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *